Bradul (Abies alba)

Denumirea știinţifică: Abies alba.
Prezentare: Bradul face parte din familia pinaceelor. Este un arbore foarte cunoscut și de aceea nu are nevoie de o prezentare extinsă. Arbore de mari dimensiuni, bradul poate ajunge până la o înălţime de 50 metri. Frunzele au formă de ace și, după cum se știe, nu cad în anotimpul rece. În mod discret, bradul înflorește în lunile mai- iunie. Pentru tratamente medicinale se folosește uleiul volatil de brad, dar se utilizează și coaja și rășina.
Substanţe active importante: uleiurile volatile.
Întrebuinţări: Uleiul volatil extras din brad are efecte pozitive asupra sistemului nervos, în afecţiunile articulaţiilor (reumatism), în nevralgii. Uleiul de brad poate fi utilizat și ca expectorant. Notă: efecte terapeutice identice se obţin și cu scoarţa, rășina și uleiul volatil recoltate de la molid sau de la bradul roșu (Picea abies).

Read More

Bozul (Sambucus ebulus)

Denumire știinţifică: Sambucus ebulus.
Denumire populară: bozie.
Prezentare: Bozul este o erbacee din familia caprifoliaceelor, fiind înrudită cu socul. La maturitate poate ajunge până la doi metri înălţime. Crește, adesea, în colonii, formând adevărate păduri în locuri umede, pe terenuri virane, prin pârloage, pe pășuni, la marginea pădurilor, în locuri părăsite. Are frunze mari, cu miros neplăcut. Bozul înflorește în lunile de vară. Florile sunt albe, grupate în inflorescenţe. Fructele se prezintă sub forma unor bobiţe de culoare neagră. Pentru nevoi medicinale se recoltează frunzele, florile, coaja rădăcinilor, fructele. Din flori se prepară infuzie, iar din fructe și coajă se poate obţine un decoct.
Substanţe active importante: taninuri, esenţe parfumate, zaharuri, acid malic, acid tartric, substanţe amare.
Întrebuinţări: Bozul are neașteptat de multe calităţi din punct de vedere medicinal: calmează tușea, favorizează transpiraţia, este diuretic, purgativ, depurativ. Florile de boz se folosesc în terapii împotriva bolilor infecţioase și a bolilor căilor respiratorii. Mult mai multe utilizări au fructele, frunzele și coaja cu care se tratează cistitele, nefritele, edemele, hidropizia, constipaţia. De asemenea, bozul este recomandat pentru tratamente în caz de contuzii, având, se pare, calităţi de agent revulsiv. Deoarece preparatele de boz pot fi toxice (mai ales cele obţinute din fructe), această plantă se va utiliza numai sub îndrumarea unui specialist.


   

Read More

Bobul (Vicia faba)

Denumire știinţifică: Vicia faba.
Denumire populară: fasole mare.

Prezentare: Bobul este o erbacee anuală, fiind un membru important al familiei leguminoaselor. Tulpina poate ajunge la o înălţime de 1,20 metri, fiind muchiată, goală pe dinăuntru și foarte suculentă în perioada de maximă vegetaţie. Frunzele bobului sunt penat-compuse și arată foarte frumos. Această plantă, originară din Asia, poate fi întâlnită numai în culturi, de altfel din ce în ce mai rare chiar și în gospodăriile ţărănești de tradiţie. Florile bobului sunt albe, roz, chiar violete. Bobul înflorește în lunile iunie și iulie, fructul fiind sub formă unor păstăi mari, cu coajă groasă. Seminţele au de două sau trei ori dimensiunea unui bob de fasole, sunt ovale și ușor turtite și sunt excelente ca preparate alimentare. Pentru uz medicinal se culeg florile, frunzele, păstăile tinere, boabele verzi, cojile păstăilor și, bineînţeles, boabele coapte. Principalul preparat medicinal este infuzia. Pentru a ne da seama de importanţa alimentară, dar și medicinală a bobului, trebuie să amintim faptul că în Antichitate grecii aveau o sărbătoare dedicată acestei plante-minune. În acea zi se ofereau zeilor, drept jertfă, vase mari cu bob gătit în diverse moduri.

Substanţe active importante: săruri minerale (pe bază de calciu, fier, natriu, magneziu, potasiu), protide, glucide, vitamine. În bob se găsesc proteine (în proporţie de 25%), hidraţi de carbon (50% – din care zahărul 10%, celuloza 7,5%), substanţe grase (1,5%), vitaminele A, B. C.

Întrebuinţări: Bobul este un aliment foarte hrănitor. Mii de ani a fost un element deosebit de important în hrana oamenilor. Putem da aici exemplul lui Pitagora, care își îndemna elevii să consume, cu toată încrederea, cât mai mult bob. Ca efecte medicinale ale bobului putem menţiona: diuretic, sedativ, tonic. Se folosește cu precădere în afecţiuni precum colici renale, cistite, cât și în bolile de prostată. În mod surprinzător, bobul este recomandat și în afecţiuni reumatismale.

Vrej de bob înflorit

Bob uscat

Read More

Bobornicul (Veronica beccabunga)

Denumirea știinţifică: Veronica beccabunga.
Prezentare. Bobornicul este o erbacee perenă, aparţinând familiei scrofulariaceelor.
Ca plantă medicinală, bobornicul este mai puţin cunoscut, deși se găsește lesne în
flora României, de la câmpie până sub munte. Iubește umezeala și de aceea va fi
găsit în preajma lacurilor, a apelor curgătoare, pe lângă izvoare. Bobornicul dezvoltă
un rizom lung, târâtor, expus și nu prea consistent, tulpinile aeriene având între 10 și
60 cm. Înflorește în mai și iunie, florile fiind albastre, albastru-deschis, semănând,
întrucâtva, cu cele de urzică moartă. Fructul de bobornic este o capsulă.
Pentru aplicaţii medicinale se culeg florile, fructele, tulpinile.
Substanţe active importante: un ulei volatil și glucozide.
Întrebuinţări. Uleiul volatil de bobornic are efecte calmante și expectorante.
Se spune că extractul de frunze proaspete este un vechi remediu pentru curăţirea
sângelui, pentru purificarea sanguină. Potrivit medicinii populare, bobornicul e folosit
în bolile de astm, tuberculoză și boli ale ficatului. Cercetări recente asupra virtuţilor
acestei plante arată că este antiscorbutică și că poate fi utilizată cu bune rezultate
în durerile de mijloc și de spate, precum și în scrofuloză. Sunt cunoscute și efectele
diuretice ale acestei plante, sucul din bobornic având, de altfel, însemnate proprietăţi
depurative. Un fapt deosebit de interesant – extrasul din bobornic, precum și tocătura,
amestecul din această plantă (tulpini, frunze, flori) pot fi folosite, sub formă de comprese
și cataplasme, în tratamentul pistruilor. Tot compresele și cataplasmele cu bobornic se
utilizează și împotriva hemoroizilor, pecingenilor, ulceraţiilor scorbutice.
Babornicul este socotit, încă din vechime, drept leacul natural de purificare a
sângelui și chiar a ficatului.

Imagini:

Read More

Bătrânișul (Erigeron canadensis)

Denumire știinţifică: Erigeron canadensis.
Prezentare. Bătrânișul  este  o  plantă  anuală,  erbacee.  Originară  din  America,
acum este prezentă în toată Europa. Invazia acestei plante în Europa a început încă din
secolul al XVII-lea. Face parte din marea familie a compozitelor. Frunzele bătrânișului
sunt  lanceolate,  iar  tulpina  ramificată.  Înflorește în lunile iulie, august și  septembrie,
florile  având  culori  diverse,  cum  ar  fi  alb-gălbui,  albastru,  liliachiu.  Crește,  ca  orice
buruiană  nedorită,  în  culturi,  dar și  pe  terenuri  părăginite,  pârloage,  pe  marginile
drumurilor, în liziere. Apare și în variantă cultivată, mai ales ca plantă ornamentală.
Pentru  uz  medicinal  se  recoltează  planta  întreagă,  o  importanţă  deosebită
având florile. Din buruiana numită bătrâniș se prepară infuzie și extract fluid, dar se
administrează și sub formă de suc proaspăt.
Substanţe active importante: o grupă de uleiuri esenţiale cu miros de chimen,
tanin, rășini.
Întrebuinţări.  Preparatele  obţinute  din  bătrâniș au,  în  primul  rând,  efecte
diuretice,  contribuind  la  eliminarea  acidului  uric.  Sunt,  totodată,  tonifiante.  Potrivit
specialiștilor,  uleiurile  esenţiale  obţinute  din  această  plantă  au  un  rol  deosebit  în
afecţiuni ale sângelui, determinând dezvoltarea globulelor albe. Ceaiurile de bătrâniș
sunt adevărate pansamente intestinale, contribuind, în caz de hemoragii, la refacerea
tractului  gastro-intestinal.  Totodată,  bătrânișul  combate  paraziţii  intestinali și  reduce
inflamaţiile care apar în sistemul urinar. Este indicat, de asemenea, în reumatisme și gută.
Notabilă  rămâne  contribuţia  sa  în  procesul  de  dezvoltare și  întărire  a
leucocitelor

Read More

Bănuţii (Bellis perennis)

Denumire știinţifică: Bellis perennis.
Denumiri populare: bănuţei, părăluţe.
Prezentare. Această  plantă  erbacee,  cunoscută  sub  numele  de  bănuţi  sau
părăluţe, ajunge până la maximum 15 cm în perioada de maturitate, fiind prezentă,
laolaltă cu alte ierburi și buruieni, mai ales pe fâneţe– de la câmpie și până la munte.
Face  parte  din  familia  compozitelor.  Frunzele  sunt  dispuse  într-o  frumoasă  rozetă.
Florile, adunate în capitule, sunt mici și rotunde, remarcându-se prin colorit, fiind albe
sau roșiatice. Datorită florilor sale, această plantă este cultivată și pentru decor.
În scopuri medicinale se folosesc florile și frunzele. Se prepară infuzie, tincturi,
se extrage un ulei. În practica medicinală se fac și comprese cu tinctură sau cu decoct de frunze și flori.
Substanţe  active  importante. Compușii  acestei  plante  sunt  puţin  cercetaţi.
Se știe doar că are în compoziţia sa o esenţă, care, se pare, este agentul medicinal
principal.
Întrebuinţări. Preparatele de bănuţi sunt un tonic pentru întregul organism, un
revitalizant  important.  Au, de  asemenea,  proprietăţi expectorante și  febrifuge  (reduc
frisoanele, febra), fiindși un diuretic rapid.
Utilizare– atât extern, cât și intern. Potrivit prof. dr. Ion Gherman, pentru uz intern
preparatele din bănuţi se folosesc în cazul migrenelor, iar pentru uz extern în cicatrizarea
rănilor. Totuși, lista afecţiunilor în care această plantă are efecte benefice este mult mai
lungă: dermatoze, furunculoze, traumatisme, reumatism, gută, insuficienţă hepatică și
renală, astm, laringită.
Potrivit marelui specialist Jean Valnet, ceaiul preparat din „bănuţi este recomandat
copiilor slabi sau care nu se dezvoltă”.

Read More

Bananierul (Musa paradisiaca; Musa sapietus)

Denumirea știinţifică: Musa paradisiaca; Musa sapietus.
Prezentare: Bananierul este o plantă anuală ce crește în zonele tropicale. Face
parte din familia musaceelor. Tulpina, ierboasă, poate ajunge până la opt metri înălţime.
Frunzele din vârful tulpinii sunt cu adevărat uriașe – pot avea și trei metri lungime. O
inflorescenţă de bananier ajunge, la rându-i, până la un metru lungime. Bananierul are
flori femele și flori masculine, bananele fiind produse de florile femele. Bananele sunt
grupate sub forma unui ciorchine cu circa 200 de fructe, având o greutate de 30– 40 kg.
După ce a rodit, planta moare, înmulţirea fiind făcută prin lăstarii de la rădăcină. Acești
lăstari sunt luaţi și plantaţi, înfiinţându-se astfel noi culturi de bananieri.
Pentru nevoi medicinale se poate utiliza planta în întregime. În mod curent se
folosesc  lăstarii,  rădăcinile,  florile  și,  bineînţeles,  fructele  atât  de  cunoscute  și  de
apreciate  de toată  lumea.  Din planta  de  bază,  ca și  din  celelalte  părţi,  de  altfel,  se
obţine suc, se prepară extracte, decocturi, infuzii. Prin arderea întregii plante se obţine
o cenușă, ce are și ea valenţe medicinale.
Substanţe active importante: bananele conţin protide, lipide și nu mai puţin de
67 de glucide. Aceste fructe tropicale conţin și săruri minerale, vitaminele A, B, C și E,
enzime.
Întrebuinţări. Se  spune  despre  banană  că  este  tot  atât  de  hrănitoare  cât și
carnea. Și, cu toate acestea, potrivit dr. Ovidiu Bojor, banana nu este un aliment complet
deoarece conţine puţine substanţe grase și azotate. Cu toate acestea, bananele au o
mulţime de aplicaţii medicinale. Cu excepţia celor bolnavi de diabet (care, totuși, pot
consuma flori fierte de bananier), banana poate fi consumată de oricine și mai ales
de către cei care depun efort fizic și intelectual susţinut. Cenușa obţinută prin arderea
plantei este folosită pentru calmarea durerilor de burtă, reglând activitatea din tractul
gastro-intestinal. Tot cu cenușă de bananier se tratează și crizele de ulcer. Extractele
de plantă se folosesc în afecţiuni cum ar fi diareea și dizenteria, cât și în tratarea unor
maladii ale sistemului nervos (isteria, epilepsia). Preparatele din rădăcinile bananierului
au acţiune tonică și antiscorbutică. Cu sucul de rădăcină se tratează blocajele urinare.
Sucul de flori de bananier îmbunătăţește situaţia persoanelor suferinde de dismenoree
sau menoragii. Banana este recomandată copiilor, fiind utilă în procesul de creștere, în
general, și mai ales în întărirea sistemului osos.
Bananele  au  calităţi  importante,  fiind  afrodiziace,  antiscorbutice,  diuretice,
laxative. Cu toate că sunt atât de hrănitoare și de accesibile, dr. Ovidiu Bojor afirmă că
bananele trebuie, totuși, consumate „cu discernământ”.

Read More

Bamele (Hibiscus esculentus)

Denumire știinţifică: Hibiscus esculentus.
Prezentare. Bama  este  o  plantă  anuală,  originară  din  India.  Aparţine  familiei
malvaceelor.  Se  cultivă  pentru  păstăile  sale  tinere,  păroase, dar și  pentru  seminţe.
Atât păstăile, cât și seminţele sunt folosite în alimentaţia oamenilor, fiind considerate
foarte nutritive.

Substanţe active importante. În păstăile de bamă se găsesc proteine, hidraţi
de carbon, săruri minerale, beta-caroten, vitaminele A, B, C și PP, mucilagii. Seminţele
sunt apreciate pentru conţinutul deosebit de bogat în proteine și grăsimi.

Întrebuinţări. Bamele sunt consumate datorită conţinutului lor bogat în substanţe
întotdeauna necesare organismului, dar și pentru unele efecte medicinale demne de
luat în seamă. Consumul de bame face bine suferinzilor de traheite, laringite, bronșite,
precum și bolnavilor cu deranjamente și infecţii gastro-intestinale.

Imagini:

Read More

Asmăţuiul (Anthriscus cerefolium)

Denumire știinţifică: Anthriscus cerefolium.

Denumiri populare: hasmaţuchi, asmaţuchi, hașmaciucă.
Prezentare. Asmăţuiul este o erbacee din familia umbeliferelor. În varianta
din flora spontană (Anthriscus silvestris) are o înălţime cuprinsă între 30 și 210 cm.
Tulpina este ramificată, iar frunzele au formă triunghiulară și sunt de mari dimensiuni.
Înflorește în partea a doua a verii. Florile sunt albe, uneori gălbui. În flora spontană,
asmăţuiul crește în pădurile umbroase și umede, pe marginea râurilor sau în pajiștile
cu umezeală. Este cultivat pentru mirosul său, fiind folosit în bucătărie. De altfel,
asmăţuiul este considerat în primul rând o „verdeaţă” condimentară.
Pentru uz medicinal se recoltează, de obicei, frunzele și lăstarii, dar este utilă
chiar și planta în întregul ei. Din asmăţui se prepară diferite ceaiuri.
Substanţe active importante: vitaminele C, B1, B2, PP, ulei eteric, săruri
minerale, substanţe azotoase.
Întrebuinţări. Datorită calităţilor sale medicinale, asmăţuiul produce o relaxare
generală a organismului, contribuind, la detoxifierea acestuia. Acţionează și ca un bun
antiseptic respirator. Cercetări recente indică faptul că asmăţuiul are și calităţi ce-l fac
util în prevenirea cancerului. În mod frecvent, asmăţuiul este folosit pentru stimularea
digestiei. Cu extracte de asmăţui se tratează și unele afecţiuni ale pielii, cum ar fi
dermatozele, fiind utilizat și în proceduri cosmetice, mai ales în cele privind îngrijirea
feţii.
Asmăţuiul are efecte pozitive și în gută, reumatism, scorbut, laringită, litiază
renală (pietre la rinichi), hidropizie.

Imagini

Read More

Arnica (Arnica montana)

Denumirea știinţifică: Arnica montana.
Denumiri populare: carul pădurarilor, carul zânelor, podbal de munte.
Prezentare. Arnica este o erbacee și aparţine familiei compozitelor. Plantă
perenă, înălţime 15-70 cm. Înflorește în lunile iunie, iulie și august. Florile, de culoare
galben-portocalie, formează capitule. Fructele au culoare neagră. Arnica seamănă
cu alte plante de pe pajiște, dar poate fi depistată ușor dacă se ia o petală și se
strivește puţin – mirosul specific, de arnică, va fi puternic. Crește în zona montană
și subalpină, prin luminișuri, pajiști, pășuni, locuri virane. Ca plantă medicinală este
cunoscută din timpuri străvechi. În practica terapeutică se folosesc florile (petalele).
Specialiști recunoscuţi în tratamente cu plante medicinale susţin că putem găsi principii
medicinale nu numai la flori, ci și la frunze și rădăcini. Din arnică se prepară infuzie,
decoct, tinctură și unguent.
Substanţe active importante. Florile de arnică au în conţinutul lor alcooli
triterpenici, colină și coloranţi carotinoizi. Compusul specific este arnicina.
Întrebuinţări. Infuzia din flori de arnică este folosită pentru oblojirea rănilor (dar
nu răni deschise, ci echimoze, contuzii), precum și în tratarea laringitei acute. Este o
plantă medicinală cu virtuţi antiseptice, cicatrizante și decongestive recunoscute. Poate
fi socotită și ca un sedativ natural, cu efecte importante asupra centrilor nervoși.
Specialiștii naturiști recomandă precauţie în utilizarea acestei plante, chiar
asistenţă din partea medicului, deoarece poate fi toxică dacă nu e folosită în cunoștinţă
de cauză. Din acest motiv, în mod curent arnica nu se utilizează intern, ci numai
extern.
Ca plantă medicinală, arnica este „doctorul” oricărui traumatism – echimoze,
contuzii, hematoame, luxaţii și chiar rupturi musculare.

Imagini

Read More