Ardeiul iute (Capsicum annuum)

Denumire stiintifică: Capsicum annuum.
Prezentare. Ardeiul iute este o planta anuala din familia solanaceelor. Are o
talie redusa si o serie de particularităti care, uneori, uimesc. Florile ardeiului iute, mici
si numeroase, sunt grupate si au culoarea alba, rosie, galbena sau violeta. In mod
obinnuit, in culturile mari, ardeiul infloreste din iunie si pana in septembrie. Fructele,
binecunoscute tuturor din bucatarie si din farfuria cu mancare, sunt verzi, galbene sau
rosii.
O planta familiara, deci, celor mai multi dintre noi, dar care inca ascunde destul de
multe secrete. Utilizat in alimentatia curenta, ardeiul iute este, de exemplu, mai putin
cunoscut ca planta medicinala. In anumite conditii, ardeiul poate fi folosit chiar si ca
planta de ornament.
Pe langa valoarea sa alimentara indiscutabila, fructul ardeiului iute are si o valoare
medicinala semnificativa. Pentru uz medicinal, din fructul de ardei se prepara pulbere,
tinctura si chiar decoct.
Substante active importante: vitamina C in cantitate foarte mare, enzime, precum
si vitaminele A, B1, B2. Contine o substanta care-i da iuteala, numita capsicaina.
Intrebuinţări. Folosit drept condiment, ardeiul iute a ajuns sa fie pretuit, de-a
lungul timpului, si ca planta medicinala. Daca e folosit in cantitati moderate, ardeiul iute
regularizeaza digestia. Consumat in cantitati mai mari, ardeiul iute creeaza disconfort,
dar efectele purgative sunt insemnate. Se spune ca gargara cu decoct de ardei iute
ajuta la intarirea, la tonifierea, la revigorarea corzilor vocale. Remarcabila e tinctura
de ardei iute deoarece poate vindeca de etilism cronic (cate 10 – 30 de picaturi de
tinctura puse intr-un ceai amar, care se ia in loc de alcool). Ardeiul iute poate fi folositor
si in dureri reumatice, in afectiuni musculare – revigorand muschii supusi efortului.
Ardeiul iute este, de asemenea, antiinflamator si antiseptic si se foloseste si in bolile
de plamani, ca expectorant.
De retinut: ardeiul iute poate vindeca de etilism si tot ardeiul iute e cel care poate
da o noua viaţa coardelor vocale.


Imagini ardei iute

Read More

Arahidele (Arachis hypogaea)

Denumire stiintifica: Arachis hypogaea.
Denumire populara: alune americane, alune de pamant.
Prezentare. Arahida este o erbacee anuala, originara din America de Sud. Este
considerata ca fiind planta leguminoasa. Apartine familiei papilionaceelor. Inaltimea
acestei plante nu trece de 35 cm. Florile au culoarea galbena. Fructele, desi se
formeaza in partea aeriana a plantei, se coc in pamant.
Substante active importante: grasimi (in cantitate mare, aproape 50% din
continutul alunei), protide (de asemenea in cantitate mare – pana la 30%), numeroase
saruri minerale, vitaminele A, B1, B2, F, tanin.
Intrebuintari. Arahidele sunt deosebit de hranitoare. Proprietătile lor medicinale
nu sunt foarte importante, dar merita luate in seama. De pilda, consumul de arahide
impulsioneaza activitatea ficatului si a bilei. A fost evidentiata, de asemenea, contributia
compusilor din arahide la combaterea imbatranirii tesuturilor. Arahidele sunt un aliment
utilizat frecvent si cu bune rezultate in situatii de surmenaj intelectual, in oboseala
fizica accentuata, in facilitarea tranzitului intestinal. Sunt cunoscute si ca un factor de
calmare si reechilibrare a activitatii rinichiului. Uleiul de arahide este remarcat ca un
agent activ de reducere a colesterolului, contribuind astfel la profilaxia unor maladii
cardiovasculare.
Naturistii recomanda consumarea arahidelor in stare cruda, deoarece numai sub
aceasta forma calitatile lor nutritive, energetice si medicinale ramanand intacte.

Imagini arahide:

Read More

Angelica de padure (Angelica sylvestris)

Denumire stiintifică: Angelica sylvestris.
Denumiri populare: angelina, iarba ingerilor, anghelica – aceleasi ca si pentru
Angelica archangelica.
Prezentare. Angelica de padure
Denumire stiintifică: Angelica sylvestris.Denumiri populare: angelina, iarba ingerilor, anghelica – aceleasi ca si pentru
Angelica archangelica.
Prezentare. Angelica de padure este o erbacee de mari dimensiuni – poate
atinge doi metri. Apartine familiei umbeliferelor. Rizomul este puternic, gros. Frunzele,
grupate cate doua sau trei, au forma penat-sectata. Angelica de padure este o planta
care infloreste tarziu, in partea a doua a verii, prin iulie si august, florile fiind roze sau
rosiatice. Mediul de viată al acestei plante se afla in zone ceva mai umede, in preajma
apelor curgatoare, in lunci, pe fanete, in paduri.
Pentru terapii medicinale se folosesc, cu precadere, rizomii (impreuna cu
radacinile), dar si semintele. Se poate utiliza si planta intreaga. Preparatele care se
obtin sunt aceleasi ca si la Angelica archangelica, adica infuzie, tinctura, pulbere de
radacina, vin tonic, crema.
Substante active importante: ulei esential, cumarine, ostol, angelicina,
imperatorina.
Intrebuintari. Rizomii si radacinile de angelica de padure au o actiune stomahica
notabila, regland activitatea tractului gastro-intestinal, revigorand aceasta activitate.
Angelica de padure este recomandata, inca din vechime, ca remediu in bolile de rinichi.
Preparatele obtinute din angelica de padure sunt indicate, de asemenea, in anorexie
(lipsa de pofta de mancare), mai ales atunci cand aceasta apare in contextul unor
afectiuni pe fond nervos. In acest caz, specialistii recomanda utilizarea unui preparat
de angelica de padure sub forma de infuzie.
In general, angelica de padure este considerata un revitalizant puternic,
tratamentele cu extractele din aceasta planta trezind organismul la o noua viata.
Angelica de padure se intrebuinteaza, prin traditie, si in medicina veterinara
 

Imagini  angelica de padure

Read More

Ananasul (Ananas sativus)

Ananas

Denumire ştiinţifică: Ananas sativus.
Ananasul este o plantă tropicală originară din America. Marele
navigator Cristofor Columb a văzut ananaşi în Guadelupa, în 1493. Surprinzător pentru
cei din regiunile mai reci ale planetei, ananasul este o erbacee. Este o plantă perenă,
aparţinând familiei bromeliaceelor. Are frunze lungi şi o tulpină scurtă ce poartă, în vârf,
o inflorescenţă sub formă de spic. Fructul de ananas, aşa cum îl ştim noi de la piaţă
este, de fapt, o combinaţie (o aglutinare) de fructe produse de mai multe flori alăturate.
Anansul este inclus în rândul plantelor medicinale datorită calităţilor fructului său, din
care se extrage un suc foarte plăcut.
Substanţe active importante: fructele de ananas conţin bromelină, acid cinamic,
pectine, polizaharide, vitamina C. Din punct de vedere medicinal, bromelina este cel
mai preţios compus. În compoziţia ananasului nu se întâlnesc grăsimi, iar în ceea ce
priveşte mineralele şi vitaminele, acestea sunt în cantităţi foarte reduse.
Întrebuinţări. Datorită bromelinei, fructul de ananas este foarte util în asigurarea
unei bune funcţionări a tractului gastro-intestinal, sucul de ananas putând chiar înlocui
sucul gastric. Din acest motiv, ananasul este recomandat la desert. Dacă este bine
preparat şi păstrat, sucul de ananas revigorează activitatea digestivă şi face poftă
de mâncare. La nivelul tractului digestiv, sucul de ananas este şi un bun pansament
gastric. În terapii externe, sucul de ananas îşi dovedeşte eficienţa în tratarea unor răni
sau arsuri.
Mulţi specialişti includ curele de ananas în programele de slăbit, precum şi în
cele de combatere a celulitei. Pentru eficienţă terapeutică se recomandă consumarea
sucului de ananas în stare proaspătă, adică imediat ce a fost stors din fruct. Cercetările
ştiinţifice au pus în evidenţă faptul că sucul proaspăt de ananas are şi efecte
antiinflamatoare, dar mai ales anticancerigene. Mai nou, s-a descoperit că şi tulpina de
ananas are virtuţi medicinale, conţinând o enzimă ce blochează creşterea nivelului de
insulină din sânge şi transformarea zaharidelor în glucide.
Specialiştii recomandă utilizarea ananasului în terapiile pentru combaterea
celulitei.
Imagini Ananas:

Read More

Amăreala (Polygala amara; Polygala vulgaris)

Amăreală - Polygala amara;
Polygala vulgaris

Denumirea ştiinţifică: Polygala amara; Polygala vulgaris.
Denumire populară: Şopârliţă.
Amăreala este o erbacee de mici dimensiuni – maximum 20 cm – cu
flori ce pot fi albe, violete, albastre, cel mai adesea albastre. Modesta plantă cunoscută
sub numele de amăreală aparţine de familia poligalaceelor. Rizomul este scurt, iar
partea aeriană a acestei plante se prezintă sub formă de tufă. Înfloreşte la sfârşitul
primăverii şi aproape toată vara. Amăreala creşte prin fâneţe, pe marginea drumurilor,
pe terenuri înţelenite. Fructul este o capsulă.
În cazul amărelii, valoare medicinală are toată planta, gustul ei fiind, după cum
îi spune şi numele, puternic amar. Uneori se folosesc doar florile, probabil datorită
concentraţiei mai mari de substanţe active. În practica medicinală se utilizează, de
obicei, sub formă de decoct, mai nou şi sub formă de extract.
Substanţe active importante: poligalina – aceasta fiind substanţa care dă gustul
amar apoi saponine, glicozide, alcoolul specific numit poligalită.
Întrebuinţări. Preparatele de amăreală au o puternică acţiune tonifiantă,
determinând o mai bună funcţionare a aparatului respirator, a stomacului, a sistemului
nervos. Amăreala este recunoscută ca un agent activ în afecţiunile pulmonare,
provocând o secreţie bronşică masivă care e, totodată, fluidifiantă şi expectorantă.
În cantităţi mari, preparatele de amăreală provoacă purgaţie şi contribuie la buna
desfăşurare a menstruaţiei.
Principalul domeniu de aplicaţie rămâne, însă, sistemul respirator, amăreala
făcând parte din terapiile privind pneumonia, tuberculoza pulmonară, tusea convulsivă,
bronşita. În tratamentele cu amăreală se recomandă a se folosi, întotdeauna, şi un
bandaj gastric, deoarece poate irita tractul digestiv.

Imagini Amăreală

Amăreală

Amăreală

Amăreală

Amăreală

Read More

Alunul (Corylus avellana)

Denumirea ştiinţifică: Corylus avellana.
Alunul este un arbust din familia betulaceelor. Poate creşte până la
cinci metri înălţime. Florile sunt sub formă de mâţişori, iar frunzele, aproape ovale, au
un peţiol de unu-doi centimetri. Fructele, adică alunele, seamănă întrucâtva cu ghinda
sau chiar cu jirul şi se grupează câte două – patru la un loc. Alunul înfloreşte devreme,
în martie. Creşte prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în amestec cu arborii de bază
sau la margine, sub formă de tufişuri. Poate fi întâlnit şi pe pajişti. Aria de răspândire –
de la câmpie până la munte, frecvent în zona dealurilor.
Valoare terapeutică au nu numai alunele, ci şi frunzele şi, mai nou, coaja sau
ramurile arbuştilor tineri. Importanţi în terapie sunt şi mâţişorii de alun. Din părţile cu
valoare medicinală ale alunului se prepară infuzie, decoct şi suc.
Substanţe active importante: azotaţi, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, fier,
cupru, vitaminele A şi B, materii grase. Alunele de pădure sunt, datorită acestei
compoziţii de excepţie, puternic nutritive şi cu valoare energetică mare.
Întrebuinţări. Alunele sunt considerate un leac foarte bun împotriva anemiei
hemolitice, în timp ce extractul de frunze şi coji sau de ramuri tinere este considerat
eficient în periflebite. Cu proprietăţi astringente, florile de alun (mâţişorii) pot fi utilizate
în prepararea ceaiurilor sudorifice.
Consumul alunelor este foarte important nu numai în terapii, ci şi în menţinerea
unei stări generale bune. În mod obişnuit, alunele sunt asimilate repede şi aproape în
totalitate de organism, fiind foarte hrănitoare. Pentru practica gastronomică naturistă
au fost puse la punct peste 20 de reţete pe bază de alune.
Ca plantă medicinală, alunul se remarcă şi prin puterea sa depurativă (de curăţire
a organismului), precum şi ca fortifiant.

Imagini Alun

Read More

Aloea (Aloe vulgaris)

Denumire ştiinţifică: Aloe vulgaris.
Aloea este o plantă exotică decorativă ce aparţine familiei liliaceelor.
Are frunze foarte groase, consistente, cărnoase. Florile, dispuse în formă de spic, sunt
galbene sau roşii. Aloea provine din zona mediteraneană. Datorită condiţiilor climatice,
în România se găseşte numai cultivată.
Importanţă pentru practica medicinală au frunzele, din care se extrage sucul de
aloe. Acest suc se găseşte şi în alte părţi ale plantei, dar în cantităţi mai mici. Pentru
aplicaţii medicinale se prepară: pulbere, pilule laxative, granule. Sucul se poate utiliza,
însă, şi în stare proaspătă.
Substanţe active importante: doi compuşi specifici – barbaioină şi emodină.
Întrebuinţări. Aloea prezintă interes pentru femei, având acţiune pozitivă în caz
de insuficienţă menstruală. Este utilizată şi în afecţiuni precum congestiile cerebrale
sau migrenele. Ca plantă medicinală, aloea se remarcă, totodată, prin efectele sale
tonifiante, vermifuge, stomahice, dar mai ales ca un bun purgativ.
Datorită toxicităţii sale mari (poate fi mortală!), aloea nu se va utiliza decât sub
îndrumarea specialistului.

Imagini Aloea

Read More

Agrişul (Ribes uva-crispa sau Ribes grossularia)

Denumire ştiinţifică: Ribes uva-crispa sau Ribes grossularia.
Denumire populară: Pomuşoare.
Agrişul este un arbust cu o înălţime, la maturitate, cuprinsă între 60
şi 150 cm. Aparţine familiei saxifragaceelor. Ramurile sale sunt spinoase, iar frunzele,
păroase, au formă lobată. Florile, de culoare verzuie sau roşcată, de mici dimensiuni,
apar la baza frunzelor în lunile aprilie şi mai. Fructele, cunoscute sub numele de
agrişe, sunt comestibile, gustul fiind dulce-acrişor. Reduse ca dimensiune, agrişele
au formă ovoidală sau chiar sferică. Culoarea lor poate fi verzuie, gălbuie sau chiar
roşiatică. Recoltarea agrişelor se face pe tot parcursul verii. Agrişul creşte în zona
montană şi subalpină, prin tufărişuri şi păduri. Apare şi sub formă cultivată, agrişele
fiind prelucrate, cu succes, în industria alimentară. Agrişele au şi o mare valoare
medicinală, fiind bogate în săruri minerale şi vitamine. În practica naturistă, şi nu numai,
se face cură de agrişe, ajungându-se să se consume, în curele de dezintoxicare, până
la 1 kg de agrişe pe zi.
Substanţe active importante: vitaminele A, B1, B2, C şi P, calciu, potasiu, sodiu,
fosfor, acizi – mai ales acidul citric, dar şi acidul malic sau tartric, pectine.
Întrebuinţări. Agrişele sunt fructe mult căutat de naturişti. Datorită conţinutului
lor, foarte bogat în vitamine şi săruri minerale, sunt recomandate în alimentaţia copiilor,
fiind socotite „fructul vacanţelor de vară” petrecute la munte (agrişele sunt un excelent
tonic-aperitiv, dar şi un bun digestiv). În practica medicinală curentă, agrişele sunt
utilizate datorită calităţilor lor laxative şi depurative. Au efecte, de asemenea, şi în
suferinţele reumatice, în gută, în afecţiunile cardiace. Totodată, sunt un bun regulator
al activităţii digestive şi hepatice, precum şi un diuretic natural şi eficient. Agrişele sunt
recomandate, cu încredere, şi în curele de slăbire.

Imagini Agriş

Read More

Arnică (Arnica montana)

Arnica creşte în regiunile de munte, împodobind păşunile cu florile ei galben-aurii. Poporul o mai numeşte podbal de munte, carul-pădurilor, cujda sau carul-zânelor. De la această plantă se folosesc florile - flores arnicae - mai rar planta întreagă şi rădăcina. Ele conţin ulei volatil, colina, alcooli triterpenici, substanţe colorante de natură carotinoidică. Din florile acestei plante se prepară un ceai care se foloseşte sub formă de gargară în laringită şi răguşeală.

Mai ales din florile de arnică se prepară o tinctură care, diluată cu apă, în proporţie de 10-20 g la 100 g apă, se utilizează ca pansament ca antiseptic şi cicatrizant al rănilor. În amestec cu apă de plumb această tinctură are proprietatea de a decongestiona umflăturile și loviturile. La un litru de apă de plumb se pun 100 g tinctură, cu care se fac comprese ce se aplică pe locurile umflate sau lovite. Infuzia 4%, sub formă de comprese, înviorează tenurile palide. Cu avizul medicului se pot folosi intern, ca stimulent nervin, 25-50 picături de tinctură (care se procură de la farmacie), dimineaţa şi seara, în amestec cu apă îndulcită, cu zahăr sau ceai. În general, nu se recomandă a se lua intern, deoarece provoacă gastro-enterite, ridică tensiunea arterială, iar în cantităţi prea mari, paralizează centrii nervoşi.

Imagini Arnică

Read More

Anghinare (Cynara scolymus)

 Anghinarea (Cynara scolymus) este o specie de plante erbacee perenă, din familia compozitelor, genul Cynara, care înfloreşte vara—toamna, originară din regiunea mediteraneeană, cultivându-se pentru solzii cărnoşi ai inflorescenţei şi pentru receptaculii florali care sunt comestibili.


Caractere morfologice
Tulpina este dreaptă şi ramificată.
Frunzele sunt mari spinoase, de culoare verde-albicioasă pe dos.
Florile sunt roşii-violacee dispuse în capitule mari (circa 14 cm lăţime), receptacul mărit şi cărnos, comestibil, sepale late, îngroşate, la bază fără spini.


Înmulțire

Înmulţirea se face prin însămânţare, în răsadniţe semicalde, în februarie, iar în aprilie se plantează afară sau prin divizare, după înflorire. Cer un sol bogat, luto-humos, poziţie însorită. Iarna se protejează de ger.


Substanțe active importante

Anghinarea conţine cinarină, oxidaze, polifenoli, flavone, vitaminele A, B, C, mangan, fosfor, fier, lipide, zaharuri.


Utilizare

Anghinarea se foloseşte în gastronomie, în terapii, dar poate fi întâlnită și ca plantă ornamentală. Bulbul florii , se foloseşte cu un succes aparte în Spania şi Italia în gastronomie. În Sicilia, în Italia, există chiar o sărbătoare închinată anghinării , unde se mănâncă doar mâncăruri preparate cu anghinare, zeci de tipuri de preparare. În Spania, şi mai ales în regiunea de Navarra , perioada recoltării bulbului de anghinare şi a altor verdeţuri ale aceluiaşi anotimp se consideră sărbătoare a regiunii de Navarra , iar toate mâncărurile preparate în restaurante şi în casele din Navarra se fac cu respectivele verdeţuri , printre care anghinarea este un ingredient principal.
Anghinarea are un conţinut ridicat de ulei, care poate fi folosit drept combustibil-alternativ, pentru centralele termice.
În medicina naturistă, la prepararea produselor naturale pe bază de anghinare, se utilizează rădăcinile de anghinare şi frunzele de anghinare. Toate aceste produse sunt considerate remedii naturale excelente în tratarea şi vindecarea diverselor afecţiuni ca de exemplu: afecţiuni hepatice, afecţiuni ale circulaţiei sangvine şi afecţiuni renale.
 De asemenea, anghinarea mai poate fi consumată şi în stare proaspătă, fiind astfel apreciată pentru efectele ei vindecătoare în tratarea diareei cronice în special, precum şi în tratarea diabetului, hemoroizilor, vomismentelor şi migrenelor.
 Preparatele naturale din aghinare ajută la vindecarea constipaţiei (sucul de anghinare), afecţiunilor ficatului (ceai de anghinare), reumatismului (ceai de anghinare).





Imagini Anghinare

Read More