Alunul (Corylus avellana)

Denumirea ştiinţifică: Corylus avellana.
Alunul este un arbust din familia betulaceelor. Poate creşte până la
cinci metri înălţime. Florile sunt sub formă de mâţişori, iar frunzele, aproape ovale, au
un peţiol de unu-doi centimetri. Fructele, adică alunele, seamănă întrucâtva cu ghinda
sau chiar cu jirul şi se grupează câte două – patru la un loc. Alunul înfloreşte devreme,
în martie. Creşte prin pădurile de fag, de ulm, de stejar, în amestec cu arborii de bază
sau la margine, sub formă de tufişuri. Poate fi întâlnit şi pe pajişti. Aria de răspândire –
de la câmpie până la munte, frecvent în zona dealurilor.
Valoare terapeutică au nu numai alunele, ci şi frunzele şi, mai nou, coaja sau
ramurile arbuştilor tineri. Importanţi în terapie sunt şi mâţişorii de alun. Din părţile cu
valoare medicinală ale alunului se prepară infuzie, decoct şi suc.
Substanţe active importante: azotaţi, calciu, fosfor, magneziu, potasiu, fier,
cupru, vitaminele A şi B, materii grase. Alunele de pădure sunt, datorită acestei
compoziţii de excepţie, puternic nutritive şi cu valoare energetică mare.
Întrebuinţări. Alunele sunt considerate un leac foarte bun împotriva anemiei
hemolitice, în timp ce extractul de frunze şi coji sau de ramuri tinere este considerat
eficient în periflebite. Cu proprietăţi astringente, florile de alun (mâţişorii) pot fi utilizate
în prepararea ceaiurilor sudorifice.
Consumul alunelor este foarte important nu numai în terapii, ci şi în menţinerea
unei stări generale bune. În mod obişnuit, alunele sunt asimilate repede şi aproape în
totalitate de organism, fiind foarte hrănitoare. Pentru practica gastronomică naturistă
au fost puse la punct peste 20 de reţete pe bază de alune.
Ca plantă medicinală, alunul se remarcă şi prin puterea sa depurativă (de curăţire
a organismului), precum şi ca fortifiant.

Imagini Alun

Read More

Aloea (Aloe vulgaris)

Denumire ştiinţifică: Aloe vulgaris.
Aloea este o plantă exotică decorativă ce aparţine familiei liliaceelor.
Are frunze foarte groase, consistente, cărnoase. Florile, dispuse în formă de spic, sunt
galbene sau roşii. Aloea provine din zona mediteraneană. Datorită condiţiilor climatice,
în România se găseşte numai cultivată.
Importanţă pentru practica medicinală au frunzele, din care se extrage sucul de
aloe. Acest suc se găseşte şi în alte părţi ale plantei, dar în cantităţi mai mici. Pentru
aplicaţii medicinale se prepară: pulbere, pilule laxative, granule. Sucul se poate utiliza,
însă, şi în stare proaspătă.
Substanţe active importante: doi compuşi specifici – barbaioină şi emodină.
Întrebuinţări. Aloea prezintă interes pentru femei, având acţiune pozitivă în caz
de insuficienţă menstruală. Este utilizată şi în afecţiuni precum congestiile cerebrale
sau migrenele. Ca plantă medicinală, aloea se remarcă, totodată, prin efectele sale
tonifiante, vermifuge, stomahice, dar mai ales ca un bun purgativ.
Datorită toxicităţii sale mari (poate fi mortală!), aloea nu se va utiliza decât sub
îndrumarea specialistului.

Imagini Aloea

Read More

Agrişul (Ribes uva-crispa sau Ribes grossularia)

Denumire ştiinţifică: Ribes uva-crispa sau Ribes grossularia.
Denumire populară: Pomuşoare.
Agrişul este un arbust cu o înălţime, la maturitate, cuprinsă între 60
şi 150 cm. Aparţine familiei saxifragaceelor. Ramurile sale sunt spinoase, iar frunzele,
păroase, au formă lobată. Florile, de culoare verzuie sau roşcată, de mici dimensiuni,
apar la baza frunzelor în lunile aprilie şi mai. Fructele, cunoscute sub numele de
agrişe, sunt comestibile, gustul fiind dulce-acrişor. Reduse ca dimensiune, agrişele
au formă ovoidală sau chiar sferică. Culoarea lor poate fi verzuie, gălbuie sau chiar
roşiatică. Recoltarea agrişelor se face pe tot parcursul verii. Agrişul creşte în zona
montană şi subalpină, prin tufărişuri şi păduri. Apare şi sub formă cultivată, agrişele
fiind prelucrate, cu succes, în industria alimentară. Agrişele au şi o mare valoare
medicinală, fiind bogate în săruri minerale şi vitamine. În practica naturistă, şi nu numai,
se face cură de agrişe, ajungându-se să se consume, în curele de dezintoxicare, până
la 1 kg de agrişe pe zi.
Substanţe active importante: vitaminele A, B1, B2, C şi P, calciu, potasiu, sodiu,
fosfor, acizi – mai ales acidul citric, dar şi acidul malic sau tartric, pectine.
Întrebuinţări. Agrişele sunt fructe mult căutat de naturişti. Datorită conţinutului
lor, foarte bogat în vitamine şi săruri minerale, sunt recomandate în alimentaţia copiilor,
fiind socotite „fructul vacanţelor de vară” petrecute la munte (agrişele sunt un excelent
tonic-aperitiv, dar şi un bun digestiv). În practica medicinală curentă, agrişele sunt
utilizate datorită calităţilor lor laxative şi depurative. Au efecte, de asemenea, şi în
suferinţele reumatice, în gută, în afecţiunile cardiace. Totodată, sunt un bun regulator
al activităţii digestive şi hepatice, precum şi un diuretic natural şi eficient. Agrişele sunt
recomandate, cu încredere, şi în curele de slăbire.

Imagini Agriş

Read More

Arnică (Arnica montana)

Arnica creşte în regiunile de munte, împodobind păşunile cu florile ei galben-aurii. Poporul o mai numeşte podbal de munte, carul-pădurilor, cujda sau carul-zânelor. De la această plantă se folosesc florile - flores arnicae - mai rar planta întreagă şi rădăcina. Ele conţin ulei volatil, colina, alcooli triterpenici, substanţe colorante de natură carotinoidică. Din florile acestei plante se prepară un ceai care se foloseşte sub formă de gargară în laringită şi răguşeală.

Mai ales din florile de arnică se prepară o tinctură care, diluată cu apă, în proporţie de 10-20 g la 100 g apă, se utilizează ca pansament ca antiseptic şi cicatrizant al rănilor. În amestec cu apă de plumb această tinctură are proprietatea de a decongestiona umflăturile și loviturile. La un litru de apă de plumb se pun 100 g tinctură, cu care se fac comprese ce se aplică pe locurile umflate sau lovite. Infuzia 4%, sub formă de comprese, înviorează tenurile palide. Cu avizul medicului se pot folosi intern, ca stimulent nervin, 25-50 picături de tinctură (care se procură de la farmacie), dimineaţa şi seara, în amestec cu apă îndulcită, cu zahăr sau ceai. În general, nu se recomandă a se lua intern, deoarece provoacă gastro-enterite, ridică tensiunea arterială, iar în cantităţi prea mari, paralizează centrii nervoşi.

Imagini Arnică

Read More

Anghinare (Cynara scolymus)

 Anghinarea (Cynara scolymus) este o specie de plante erbacee perenă, din familia compozitelor, genul Cynara, care înfloreşte vara—toamna, originară din regiunea mediteraneeană, cultivându-se pentru solzii cărnoşi ai inflorescenţei şi pentru receptaculii florali care sunt comestibili.


Caractere morfologice
Tulpina este dreaptă şi ramificată.
Frunzele sunt mari spinoase, de culoare verde-albicioasă pe dos.
Florile sunt roşii-violacee dispuse în capitule mari (circa 14 cm lăţime), receptacul mărit şi cărnos, comestibil, sepale late, îngroşate, la bază fără spini.


Înmulțire

Înmulţirea se face prin însămânţare, în răsadniţe semicalde, în februarie, iar în aprilie se plantează afară sau prin divizare, după înflorire. Cer un sol bogat, luto-humos, poziţie însorită. Iarna se protejează de ger.


Substanțe active importante

Anghinarea conţine cinarină, oxidaze, polifenoli, flavone, vitaminele A, B, C, mangan, fosfor, fier, lipide, zaharuri.


Utilizare

Anghinarea se foloseşte în gastronomie, în terapii, dar poate fi întâlnită și ca plantă ornamentală. Bulbul florii , se foloseşte cu un succes aparte în Spania şi Italia în gastronomie. În Sicilia, în Italia, există chiar o sărbătoare închinată anghinării , unde se mănâncă doar mâncăruri preparate cu anghinare, zeci de tipuri de preparare. În Spania, şi mai ales în regiunea de Navarra , perioada recoltării bulbului de anghinare şi a altor verdeţuri ale aceluiaşi anotimp se consideră sărbătoare a regiunii de Navarra , iar toate mâncărurile preparate în restaurante şi în casele din Navarra se fac cu respectivele verdeţuri , printre care anghinarea este un ingredient principal.
Anghinarea are un conţinut ridicat de ulei, care poate fi folosit drept combustibil-alternativ, pentru centralele termice.
În medicina naturistă, la prepararea produselor naturale pe bază de anghinare, se utilizează rădăcinile de anghinare şi frunzele de anghinare. Toate aceste produse sunt considerate remedii naturale excelente în tratarea şi vindecarea diverselor afecţiuni ca de exemplu: afecţiuni hepatice, afecţiuni ale circulaţiei sangvine şi afecţiuni renale.
 De asemenea, anghinarea mai poate fi consumată şi în stare proaspătă, fiind astfel apreciată pentru efectele ei vindecătoare în tratarea diareei cronice în special, precum şi în tratarea diabetului, hemoroizilor, vomismentelor şi migrenelor.
 Preparatele naturale din aghinare ajută la vindecarea constipaţiei (sucul de anghinare), afecţiunilor ficatului (ceai de anghinare), reumatismului (ceai de anghinare).





Imagini Anghinare

Read More

Angelică (Angelica archangelica)

Angelica (Angelica archangelica) este o plantă erbacee din familia Apiaceae (Umbelliferae).Alte denumiri:Angelica officinalis, Archangelica officinalis.Denumiri populare: anghelică, angelină, antonică, buciniş, cucută mare.


Descriere botanică

Plantă erbacee cu rizom gros, napiform, din care pornesc rădăcini adventive lungi. Tulpina robustă, cilindrică, striată fin (până la 300 cm). Frunze mari, lungi (60–90 cm), cu teacă mare, umflată şi striată. Flori alb–verzui, grupate în umbele mari, globuloase. Fructe diachene elipsoidale. Răspândire: spontană în etajul montan şi subalpin. Preferă locuri umede şi stâncoase.




Părți utilizate

Planta trebuie uscată imediat după recoltare! Este utilizabilă doar timp de un an după recoltare! Rizomii cu rădăcini se recoltează la sfârşitul verii – începutul toamnei (lunile august, septembrie, octombrie în al doilea an de cultură) sau primăvara (martie-aprilie). Frunzele se recoltează în lunile iunie – iulie. Tulpinile tinere: iunie, iulie. Florile şi fructele: iulie.






Imagini Angelică

    

Read More

Anason (Pimpinella anisum)

Anasonul (Pimpinella anisum) este o plantă medicinală, aparținând familiei Apiaceae, foarte des utilizată.

Descriere
Anasonul este o plantă anuală aromatică, erbaceee, putând atinge o înălţime de 60 - 80 cm. Perioada de înflorire este iunie - septembrie. Frunzele sunt puţine şi rare. Florile mici și albe sunt produse în umbele dense. Fructele sunt mici şi verzui, şi pot fi culese de la sfârşitul lui august până la sfârşitul lui septembrie.


Caracteristici
Rădăcina este pivotantă, relativ slab dezvoltată.
Tulpina este erectă, glabră, striată, ramificată în partea superioară, ramificaţiile terminîndu-se cu inflorescenţe.
Frunzele sunt diferențiate după etaj; cele 2—3 frunze inferioare dispuse altern sunt întregi, lung peţiolate, ovate, cu margine dinţată; cele superioare de asemenea puţine, sesile, de 2—3 ori penat sectate, cu foliole liniar lanceolate.
Florile sunt dispuse în 7—15 umbele compuse, fără involucru, cu câte 5—15 flori, lipsite de caliciu, 5 petale albe ciliate pe margine, în vârf cu un lobuşor îndoit spre interior, lungi de 1—5 mm.
Fructele sunt diachene mărunte, ovoide, cu jumătăţile greu separabile, cu câte 5 coaste puţin proeminente, de culoare mai deschisă.


Utilizări

Anasonul, ca plantă medicinală, are multe proprietăţi, multe dintre care sunt neconfirmate:
 -se foloseşte la tratarea anumitor afecţiuni digestive ( în special ale intestinului) şi respiratorii;
 -afecţiuni ale căilor urinare;
 -slab efect laxativ.

Imagini Anason

Read More

Albăstrea (Centaurea cyanus)

Albăstreaua (Centaurea cyanus) este o specie de plante erbacee anuală, erectă, înaltă de 0,5—1 m, cu peri pe organele aeriene din familia Asteraceae, ce creşte în Europa.


Denumiri populare
Albăstreaua este denumită şi albăstrică, albăstriţă, vineţea, vineţică, (reg.) ghioc, zglăvoc, floarea-grâului, floarea-paiului, clopoţel, floare-vânătă, floarea paiului, iarba frigurilor, măturice, tătăişă vânătă.Numele de „Albăstrea” este uneori eronat folosit şi pentru Cicoare.


Caractere morfologice
Tulpina este verde, muchiată, simplă sau ramificată.
Frunzele sunt alterne, liniare, lungi pînă la 8—9 cm şi înguste doar de 4—9 mm, alburii datorită perilor mătăsoşi.
Florile sunt albastre, grupate în antodii globuloase terminale; deşi toate sunt tubuloase, ele sînt diferenţiate și anume 7—12 marginale, sterile, cu formă de pâlnie și alte numeroase interne, fertile, mai mici, şi cu nuanţe spre violaceu[2]. Florile sunt dispuse mai multe la un loc, formând un capitul, înconjurat de bractee de culoare verde, cu marginile acoperite cu dinţisori bruni. Florile marginale sunt mai de dimensiuni mai mari, având forma unei pâlnii cu 5 dinţi. Florile centrale sunt mai mici.
Fructele sunt mici achene (3 mm), cu papus.


Compoziţie chimică

Compoziţie chimică: poliene (centaur X), poliene (centaur Y); substanţe amare: centaurina (cnicina); un glicozid: cicorina, mucilagii, tanin, un antocian glicozidic: cianina, antocianidine, săruri de potasiu şi mangan.
Substanţele active importante: centaurina, pelargonină, cianină, tanin.



Utilizare

Albăstrelele se folosesc, în principal, în tratametele legate de inflamaţile ochilor, în conjuctivite, în inflamaţii ale ploapelor.
Preparatele din albăstrele se folosesc şi ca diuretic.
Potrivit specialiștilor, produsul terapeutic pe bază de albăstrele, acționează pe trei direcţii: calmant, diuretic, astringent.

Imagini Albastrea

          

Read More

Afinul (Vaccinium myrtillus)

Afinul (nume ştiinţific Vaccinium myrtillus L., denumire populară: afin, afin de munte, afin negru, afene, asine, coacăz, merişor de munte, pomuşoară.). Afinul american (cranberry, bog-berry, fen-berry etc.) are denumirea latină: Vaccinium oxycoccus.


Descrierea speciei

Este un subarbust (arbust mic), stufos, rămuros, cu tulpina de culoare verde, lungă de circa 30-60 cm, cu ramuri anguloase.

Frunzele sunt scurt-peţiolate, mici, ovale, denticulate (crestate pe margine), verzi pe ambele feţe.

Florile sunt verzui roşietice, albe sau rozé cu petalele unite sub formă de clopoţel, dispuse câte 1-2 la axila (subţioara) frunzelor. Înfloreşte în lunile mai-iunie.

Fructul este numit afină şi reprezintă o bacă de culoare albastru-închisă sau albastru-brumărie, de formă rotundă, cu diametrul de 0,5 - 0,6 cm, zemoasă, cu suc violaceu, cu gust plăcut dulce acrişor.

Înmulţire

Se poate înmulţi prin însămânţare sau prin butaşi, obţinuţi din ramurile laterale care se înrădăcinează în turbă cu amestec de nisip. Pentru aceasta trebuie asigurată o umiditate moderată şi o temperatură de 18 – 25 °C.

Arealul de răspândire

Creşte în regiunile alpine pînă la altitudinea de 2000-2500 m, mai ales pe versanţii umbriţi şi umezi, prin păduri de conifere, pajişti montane, pe stîncării şi pe soluri silicoase.

 Fructele afinului

Organe folosite în scopuri medicale

Frunzele şi fructele - (Folia et fructus vaccini myrtilis).
Folium Myrtilli - frunza
Fructus Myrtilli - fructul

Recoltare

Momentul recoltării
Frunzele, împreună cu ramurile, se culeg în timpul verii până în toamnă, în perioada mai-septembrie, după care se usucă la umbră împreună cu ramurile, în locuri bine aerisite.
Fructele se culeg în perioada de maturitate (când sunt bine coapte) în lunile iulie - septembrie, consumându-se fie uscate fie proaspete.

Moduri de recoltare
Pentru recoltarea afinelor se foloseşte un „pieptene” alcătuit din sârme de oţel paralele, situate la distanţa "D" între ele, fixate într-un mâner, înclinate astfel încât afinele recoltate să se strângă la baza instrumentului (adica spre mâner). Distanţa "D" este foarte importantă. Dacă sârmele sunt prea rare, afinele vor cădea printre sârme, dacă sârmele sunt prea dese, vor jumuli şi frunze şi ramuri, distrugând tufa de afin. Bineînţeles sârmele sunt rotunjite la capătul liber.

Modele de pieptene:
Fructele se desprind de frunze prin scufundarea într-un vas cu apă, se zvântă la soare şi se aşează pe policioare de plasă. Se depozitează în încăperi aerisite, fără praf,
încălzite, smochinându-se. Se mută ulterior în pungi sau săculeţi de hârtie.

Principii active
Frunzele conţin: tanin, arbutină, hidrochinonă, mirtilină, neomirtilină.
Fructele conţin: tanin, pectine, mirtilină, zaharuri, provitamina A, vitamina C, acizi organici (citric, malic, oxalic, succinic, lactic).

Indicaţii terapeutice

Frunzele şi fructele de afin au proprietăţi astringente datorită taninului. Au activitate antibacteriana, modificând favorabil flora patogenă intestinală, şi antidiareică.

Se recomandă în diabet (scade zahărul din sânge), gută, enterocolită (colită de fermentaţie sau de putrefacţie), parazitoze intestinale, infecţii urinare, uremie, ca antiseptic minor (este bacteriostatic) şi diuretic precum şi în reumatism, afecțiunile dermatologice, tulburările circulatorii periferice, uretrite, somatite, eczeme, ulceraţii cronice sângerânde. Frunzele intră în compoziţia ceaiului dietetic.

Afinele sunt folosite la obţinerea afinatei, o băutură alcoolică destul de apreciată, sau la prăjituri şi alte dulciuri.

Mod de utilizare

Se pot folosi următoarele preparate:
Infuzie din frunze, care se obţine din frunze, punând 2 linguriţe la 500 ml apă clocotită. Se beau 2-3 căni de infuzie călduţă, fracţionat în 3 reprize, în decursul unei zile (1 litru pe zi).
Decoct din frunze - 500 ml/zi în trei reprize.
Suc de fructe.
Decoct de fructe.

Imagini Afin

Read More

Maceşul (Rosa canina)

Măceşul (Rosa canina) este o specie de plantă nativă în Europa, nord-vestul Africii şi în vestul Asiei.

Este un arbust deciduu, cu o înălțime care variază între 1 şi 5 metri. Tulpina este acoperită de ţepi mici, ascuţiţi, sub formă de cârlig. Frunzele sunt penate, cu 5-7 frunzuliţe. Florile sunt de obicei roz pal, dar există şi plante cu flori albe sau roz închis. Au un diametru de 4-6 cm şi sunt formate din cinci petale. Fructul, numit măceaşă, are o formă elipsoidă şi este roşu sau portocaliu închis.


Cultivare şi utilizare

Înmulţirea maceşului se poate face prin seminţe, prin ramuri înrădăcinate obţinute prin desparţirea tufelor existente în flora spontană sau în cultură şi prin marcotaj. Pentru obţinerea unei seminţe apte de reproducere, se vor recolta fructele de maceş numai în stadiul de galben-portocaliu, deci la început de maturizare.

Fructul este foarte bogat în vitamina C, conţinând peste 2000 mg din această substanţă la 100 de grame de fruct. De aceea, este utilizat la producerea de siropuri, ceaiuri, dulceţuri, gemuri.

Varietatea Rosa canina 'Assisiensis' este singura care nu are spini pe tulpină.

Tratamente naturale pe bază de măceş

Măcesul (Rosa canina) este foarte apreciat în medicina naturistă, în special datorită complexului de vitamine pe care îl conţine: vitamina A, B1, B2, C, K, P, E.
 Măceşul este un rezervor de vitamine pentru organismul uman. Ceaiul de măceşe tratează intoxicaţiile, diareea, afecţiunile hepatice, febra, viermii intestinali (în acest caz, şi pulberea de măceşe este foarte eficientă), palpitaţiile. Afecţiunile rinichilor şi ale vezicii urinare pot fi tratate cu ajutorul ceaiului de seminţe de măceş.
Elixirul de măceş este recomandat în tratarea bronşitei cronice şi a tusei de bătrâneţe.

Imagini Maceş

Flori

Fructe, măceşe

Fructe, măceşe

Frunză cu stipele

Read More